DEROGAREA DE CĂTRE ROMÂNIA DE LA CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. ART. 15 CEDO. SEMNIFICAȚIE. EFECTE.

Având în vedere opiniile, întrebările, semnalele de alarmă din mass-media și spațiul virtual cu privire la derogarea de către România, de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („suspendarea Convenției”), formulez și vă transmit o opinie profesională,  invitându-vă, pe această cale, atât personal, cât și profesional, ca în aceste vremuri tulburi, să ne păstrăm limpezimea minții, să fim informați și raționali, nu alarmiști și diletanți.

  1. Preliminarii. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului în dreptul intern și în dreptul internațional.

Principalul act normativ intern care garantează respectarea drepturilor omului este Constituţia României,  care consacră o sferă largă de  drepturi și libertăți fundamentale, sociale, economice şi culturale.

În ceea ce privește tratatele și convenţiile internaţionale (prin care, de asemenea, se consacră drepturi ale omului), la care România este parte, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituţie, acestea fac parte din dreptul intern şi se aplică cu prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea internaţională.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată de Consiliul Europei[1], cuprinde drepturile fundamentale ale omului.

Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale Consiliului Europei și este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994, dată de la care s-a deschis, printre altele, calea petițiilor individuale în fața CEDO din partea persoanelor fizice și juridice române.

Convenția și protocoalele sale adiționale apără drepturi și libertăți fundamentale, ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau ca entități sociale, cu excepția oricăror structuri statale.

Dreptul internaţional distinge între două categorii de drepturi și libertăți ale omului, respectiv drepturi absolute, pe de o parte şi drepturi relative, pe de altă parte.

Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora autorităţile statului nu le pot aduce atingere în nicio situaţie, iar drepturile relative sunt cele al căror exerciţiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiţii.

Printre drepturile absolute apărate de Convenție se numără: dreptul la viață și dreptul de a nu fi torturat (art. 3), dreptul de a nu fi ținut în sclavie și dreptul de a nu fi obligat la muncă forțată

(art. 4), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 4 din Protocolul nr. 7), etc.

Printre drepturile relative, apărate de Convenție și Protocoalele acesteia, se numără: dreptul la libertate și siguranță, dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, libertatea de gândire și conștiință, dreptul la liberă exprimare, libertatea de întrunire şi asociere, dreptul de proprietate, dreptul la instruire, libertatea de circulație, etc.

Recunoașterea și protejarea acestor drepturi de către Convenție este corelativă, pe de o parte,cu obligația generală negativă (de pasivitate) impusă în sarcina statelor semnatare, de a se abține de la orice ingerință în exercițiul acestor drepturi (cu excepțiile extrem de precise și determinate prevăzute de Convenție și de dreptul intern al fiecărui stat), iar pe de altă parte, cu obligația pozitivă, impusă în sarcina statelor, și anume aceea de a interveni, în ipoteza în care acestor drepturi li se aduc atingeri, limitări, etc.

Principiile generale relativ la clasificarea drepturilor în absolute și relative, precum și la posibilitatea de a se restrânge, în cazuri stricte și determinate, exercițiul acestor drepturi, sunt similare, atât în dreptul intern, cât și în cel internațional.

Astfel, Art. 53 din Constituţia României stabilește o clauză generală de restrângere a exerciţiului unor drepturi, în sensul că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Cu alte cuvinte, potrivit dreptului intern, condiţiile pe care o ingerinţă în exerciţiul unui drept trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată conformă cu Constituția României, vizează urmăoarele aspecte:

  • să fie prevăzută de lege (în sens larg)
  • să urmărească un scop legitim (adică să vizeze securitatea naţională, siguranţa publică, ordinea, a sănătatea publică, drepturi şi  libertăţi ale cetăţenilor, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav)
  • să fie necesară într-o societate democratică (să răspundă unei nevoi sociale imperioase)
  • să fie proporțională cu situația ce a determinat-o.
  • Starea de urgență- Decretul nr. 195/2020. Derogarea temporară de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.  

Prin Decretul nr. 195 din 16 martie 2020,  pe întreg teritoriul României, pe o perioadă de 30 de zile (ce poate fi prelungită), s-a instituit stare de urgență.

Printre măsurile adoptate, Decretul prevede și posibilitatea limitării exercitării unor drepturilor și libertăți.[2]

Astfel cum am arătat în cele precedente, unele dintre aceste drepturi sunt prevăzute în dreptul intern, unele în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (fără a fi exclus să fie prevăzute atât în norme interne, cât și în norme internaționale, cum de altfel se întâmplă cu majoritatea drepturilor omului)

Mijlocul prin care statul poate deroga temporar de la Convenție, deși a semnat-o, este aplicarea articolului 15 din Convenție, având denumirea marginală „Derogare în caz de stare de urgență”, conform căruia:

(1) În caz de război sau de alt pericol public ce amenința viața națiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta Convenție, în măsura strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

 (2) Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7.

(3) Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

Conform acestui text de lege, singura derogare de la obligația de a respecta Convenția intervine „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii“.

Totodată, pentru aplicarea art. 15 din Convenție, este necesară îndeplinirea și a celorlalte două condiții, respectiv, situația concretă (război sau alt pericol public) să impună derogarea și măsura să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional.

Astfel cum s-a arătat în mijloacele mass-media, la data de 17 martie 2020, România a notificat (înștiințat) Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire instituirea stării de urgență pe o perioadă de 30 de zile și despre faptul că, în atare condiții, se face aplicarea art. 15 din Convenție, respectiv derogarea de la Convenție (activarea, în ceea ce privește Statul Român, a art.15 din Convenție[3]).

Analizând art. 15 din Convenție, observăm că procedura notificării Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului este una obligatorie,  dar informativă, având  scopul de a face publică derogarea temporară, a statului, de la Convenție.

 Cu alte cuvinte, odată cu instituirea stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020 și statuarea în cuprinsul acestui act normativ a posibilității de limitare a  exercitării unor drepturilor și libertăți, s-a activat, implicit, derogarea de la Convenție, aceasta urmând a fi făcută publică, prin informarea Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul art. 15, alin. 3 din Convenție.

Așadar, incidența art. 15 din Convenție (Derogarea în caz de urgență) este efectul instituirii stării de urgență și a măsurilor privind posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți, stabilite prin Decret.

Că este așa rezultă din conținutul art. 15 din Convenție, care descrie situația derogării de la Convenții, în următoarele împrejurări și cu respectarea următoarelor condiții:

  • în caz de pericol public ce amenință viața națiunii:
    • starea de pandemie de COVID-19 și escaladarea rapidă a acestui virus.
  • Statul să ia măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de Convenție:
    • prin Decretul nr. 195/16.03.2020, în România s-a instituit starea de urgență
    • prin Decretul nr. 195/16.03.2020, se statuează posibilitatea limitării unor drepturi sau libertăți.
  • dacă situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
    • situația concretă reprezentată de un pericol public (pandemia de COVID-19) impune limitarea exercitiului unor drepturi pentru prevenirea răspândirii virusului COVID-19 și în scopul restabilirii ordinii sociale.
  •  nu se permite nicio derogare de la articolul 2, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7.
    • prin Decretul nr. 195/2020 nu se derogă de la aceste texte de lege.

Această situație este cunoscută generic drept  suspendarea temporară a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel cum am arătat și cum rezultă din chiar art. 15 din Convenție, sub nicio formă și în nicio imprejurare, nu se poate deroga, și deci nu poate fi suspendată aplicabilitatea următoarelor prevederi și drepturi recunoscute de Convenție: art.2 (dreptul la viață), art.3 (interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante), art.4 parag.1 (interzicerea sclaviei) și a art.7 (interzicerea pedepsirii fără bază legală),

Problema exclamată în mass-media este aceea că cetățenilor nu le-ar fi fost adusă la cunoștință, în mod oficial, această măsură.

Pe de altă parte, o altă chestiune (mai puțin) semnalată este aceea a unei lipse de clarificări/explicații/lămuriri concrete și precise a efectelor, față de cetățeni, a acestei derogări, opinie pe care o apreciem mai justificată.

Astfel cum am arătat, prin însăși instituirea stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020 și statuarea în cuprinsul acestui act normativ a posibilității de limitare a  exercitării unor drepturilor și libertăți, s-a activat, implicit, derogarea de la Convenție (aceasta urmând doar să fie făcută publică,prin informarea Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului).

Cu alte cuvinte, în ceea ce privește problematica lipsei de informare a cetățenilor relativ la derogarea de la Convenție, opinia noastră este una nuanțată, pe de o parte, pentru că, așa cum am arătat, derogarea de la Convenție este efectul institurii stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020, iar pe de altă parte, pentru că analizând conținutul Decretului, observăm că acesta conține mențiuni exprese în legătură cu informarea Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, redăm art. 48 (Cap.VI – Domeniul afaceri externe) din Decret:

Pe perioada stării de urgență, Ministerul Afacerilor Externe îndeplinește următoarele atribuții: a) va menține funcțiile și atribuțiile sale conform Hotărârii Guvernului nr. 16/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare, și va asigura, prin misiunile diplomatice ale României, reprezentarea României în cadrul tuturor reuniunilor care vor fi organizate pe durata menținerii stării de urgență în România, în special la nivelul Uniunii Europene, Consiliului Europei, NATO, ONU, indiferent de domeniul vizat de reuniune;

b) va notifica Secretarului General al ONU și Secretarului General al Consiliului Europei măsurile adoptate prin decretul de instituire a stării de urgență care au ca efect limitarea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în conformitate cu obligațiile internaționale ce revin României; c) va asigura comunicarea exclusivă cu misiunile diplomatice și oficiile consulare acreditate în România, precum și cu reprezentanțele/birourile organizațiilor internaționale din România, sens în care autoritățile competente vor furniza toate informațiile necesare;

Desigur că, în general, și cu atât mai mult, într-un context social greu încercat, cetățenii trebuie să aibă și să poată avea încredere în guvernare (în sens larg – stat, conducere, autorități publice, etc. -) măsurile ce se adoptă trebuind să aibă ca fundament principiile transparenței și accesibilității,  fundamentale oricărui stat de drept.

Astfel, în procesul de elaborare a actelor normative, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa și de a permite accesul cetățenilor, pe de o parte, la procesul decizional, iar pe de altă parte, la datele și informațiile de interes public, în limitele legii.

În ceea ce priveşte accesibilitatea, de asemenea, acest principiu urmărește aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative şi intrarea în vigoare a acestora.

Având în vedere aducerea la cunoștința publică a Decretului, prin toate mijloacele de comunicare (radio, televiziune, on-line), publicarea acestuia în Monitorul Oficial, prezentarea conținutului acestuia către public, etc., este discutabil semnalmentul relativ la faptul că nu s-a făcută publică derogarea de la Convenție.

În continuare, mai arătăm că CEDO va analiza în ce măsură notificarea îndeplinește condițiile formale prevăzute de art. 15 alin. 3 din Convenție, potrivit cu care, Statul are obligația să informeze pe deplin Consiliu cu privire la măsurile luate și motivele pentru care s-au dispus aceste măsuri.

În ceea ce privește nota de informare a României cu privire la derogarea de la drepturile prevăzute de Convenție, aceasta constituie chiar textul Decretului, motiv pentru care, se presupune că măsurile de limitare a exercitării drepturilor și libertăților, au în vedere și se referă la acele drepturi și libertăți a căror limitare este stabilită prin Decret (și prin ordonanțele emise în baza acestuia) și în scopurile pentru care a fost instituită starea de urgență.

Astfel cum am arătat, cu excepțiile anterior rubricate, drepturile și libertățile omului nu sunt absolute, ci sunt susceptibile de limitari, pentru a proteja fie drepturile altora, fie interesul general al societatii. 

Fiecare stat trebuie, în general, și cu atât mai mult în situații extraordinare, trebuie să asigure un just echilibru intre drepturile și libertățile omului și interesul general. 


Limitările drepturilor omului, sunt, de asemenea, de două tipuri, respectiv, cele ce intervin în situatii obisnuite (ingerinte) și cele ce intervin în situatii excepționale (măsurile derogatorii).

Așa cum am arătat, măsurile derogatorii sunt reglementate de art. 15 din Conventia europeană a drepturilor omului, prin care se autorizează posibilitatea oricărui stat,  parte la Conventie, ca, în împrejurări excepționale, să limiteze mai abitir drepturile omului.

Desigur că, inclusiv în aceste situații, se impune statelor, printre altele, ca măsurile luate  să nu conducă la discriminare și să fie proporționale cu scopul urmărit, chestiuni pe care le-am dezbătut în cele precedente.

Cu alte cuvinte, în acord cu art. 15 din Conventie, Statul, parte la Convenție, aflat într-o situație excepțională, adoptă măsurile în dreptul său intern (și cu respectarea dreptului său intern), iar apoi, doar pentru ca măsurile derogatorii sa fie publice și valide din perspectiva Convenției, trebuie să informeze/notifice Secretarul General al Consiliului Europei, despre măsurile luate și de motivele care le-au determinat.

Așadar, măsurile derogatorii sunt stabilite (adoptate) prin Decret (și prin ordonantele militare adoptate in baza lui), iar nu prin informarea către Secretarul General al Consiliului Europei.

Mai arătăm că în temeiul dreptului intern si cu respectarea art. 15 din Conventie, măsurile derogatorii nu pot privi decât acele drepturi pentru care există nevoia sociala imperioasă a limitarii lor, în vederea rezolvării situatiei exceptionale și a revenirii la normalitatea socială; cu alte cuvinte, măsurile derogatorii se adoptă numai cu respectarea strictă a principiului proportionalitatii.

Mai subliniem că, independent de semnarea Convenției ori a oricărui tratat interrnațional, însăși Constituţia României, la Art. 53 stabilește posibilitatea de restrângere a exerciţiului unor drepturi, dacă această măsură se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, pentru prevenirea consecinţelor unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, etc. și dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică, proporţională cu situaţia care a determinat-o și nediscriminatorie.

  • Drepturi și libertăți cu privire la care Decretul nr. 195/2020 recunoaște posibilitatea de limitare.

Luând în considerare experiența țărilor grav afectate de evoluția virusului și măsurile care au avut impact pozitiv în limitarea răspândirii acestuia și care au vizat acțiuni în planul sănătății publice, concomitent cu limitarea sau întreruperea activităților socio-economice neesențiale, dar mai ales îngrădirea exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, fără de care celelalte acțiuni desfășurate nu ar fi putut avea efectul scontat, art. 2 din Decbret stabilește că pentru prevenirea răspândirii COVID-19, pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul următoarelor drepturi, proporțional cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de Decret[4]:

a) libera circulație;

b) dreptul la viață intimă, familială și privată;

c) inviolabilitatea domiciliului;

d) dreptul la învățătură;

e) libertatea întrunirilor;

f) dreptul de proprietate privată;

g) dreptul la grevă;

h) libertatea economică.

  1. Libera circulație.

Dreptul la liberă circulaţie este reglementat de art. 2 Protocolul nr. 4 CEDO, după cum urmează:1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod

liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

În același timp, articolul 25 din Constituția României (Libera circulaţie) stabilește că  (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.

  • Dreptul la viață intimă, familială și privată.

Dreptul la viață intimă, familială și privată este reglementat de art. 8 din Convenție, sub denumirea marginală (mai largă decât cea din dreptul intern), dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei.

Conform acestui text de lege 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Textul de lege  impune, în primul rând, o obligaţie negativă în sarcina autorităţilor statale de a nu aduce atingere exerciţiului acestui drept de către titularii săi, fie ei persoane fizice sau persoane juridice de drept privat.

Convenţia europeană nu defineşte cele patru noţiuni, sfera lor de aplicare fiind determinată  de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care oferă o interpretare extensivă şi care depăşeşte cadrul legal intern.

Între noţiunile de viaţă privată şi viaţă de familie există o strânsă legătură, viaţă privată acoperind acele relaţii personale care exced sferei de aplicare a vieţii de familie.

Curtea europeană oferă, așa cum am arătat, o interpretare extrem de largă noțiunii de viață privată şi include în această categorie o sferă foarte extinsă de relaţii personale (relaţiile cu privire la integritatea fizică sau morală, la protecţia datelor personale, la starea civilă sau la nume, la viaţa sexuală a persoanei, relaţii cu caracter social, etc.)

Conform Articolul 26 din Constituția României (Viaţa intimă, familială şi privată),  (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

  • Inviolabilitatea domiciliului.

Astfel cum am arătat în cele precedente, Convenția reglementează drepturile referitoare la domiciliu, la art. 8, alături de respectarea vieţii private şi de familie şi corespondenţei.

Constituția României reglementează Inviolabilitatea domiciliului la art. 27, potrivit cu care, (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

  • Dreptul la învățătură.

Dreptul la învățătură este reglementat de art. 2 Protocolul nr. 1 CEDO, sub denumirea Dreptul la instruire și stabilește că nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

Convenția recunoaşte dreptul la instruire oricărei persoane fizice, fără discriminare și de asemenea, garantează accesul la instituţiile şcolare existente la un moment dat şi nu impune, în mod necesar, statelor o obligaţie de a organiza o formă determinată de învăţământ sau de un anume nivel.

Articolul 32 din Constituția României (Dreptul la învăţătură) stabilește după cum urmează:  (1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. (2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. (3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. (4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. (5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. (6) Autonomia universitară este garantată. (7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

  • Libertatea întrunirilor.

Articolul 11 din Convenție, având denumirea marginală Libertatea de întrunire şi de asociere, prevede că 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate

pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Articolul 39 din Constituția României (Libertatea întrunirilor) stabilește că mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.

  • Dreptul de proprietate privată.

Art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO reglementează Dreptul la protecţia proprietăţii, după cum urmează: orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

În primul rând, consacră dreptul la protecţia proprietăţii private deja dobândite, sens în care,  Curtea europeană a arătat că textul protejează „bunuri actuale”, cu alte cuvinte, bunuri prezente asupra cărora o persoană fizică sau juridică exercită efectiv un drept de proprietate.

Noţiunea de „bun” cuprinde bunurile mobile şi imobile, dar şi drepturi de creanţă, drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii, cum ar fi dreptul la clientelă.

În al doilea rând, articolul stabilește expres în ce condiţii o persoană poate fi privată de proprietatea sa, respectiv dacă există o cauză de utilitate publică; dacă sunt respectate condiţiile ce decurg din legea internă şi din principiile generale ale dreptului internaţional.

Pe de altă parte, textul de lege dispune că statele pot reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.

Articolul 44 din Constituția României reglementează dreptul de proprietate privată, stabilind după cum urmează: (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate  publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

  • Dreptul la grevă și libertatea economică.

Articolul 43 din Constituția României recunoaște dreptul la grevă, stabilind că (1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. (2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

Articolul 45 din Constituția României recunoaște libertatea economică, adică accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.

  • Considerente finale.

În cele precedente, am prezentat conținutul drepturilor și libertăților cu privire la care Decretul nr. 195/2020 prevede posibilitatea de limitare, pe durata stării de ugență.

Analizând prevederile din dreptul intern (Constituția României) și dreptul internațional (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) observăm că acestea sunt similare, atât sub aspectul conținutului drepturilor și libertăților, cât și sub aspectul condițiilor și împrejurărilor privind limitarea exercițiului acestora.

Ținând seama de măsurile concrete adoptate prin Decret și prin ordonanțele militare emise în baza acestuia, este lesne de înțeles, de ce s-au adoptat măsuri de limitare a exercițiului unora dintre aceste drepturi și în ce anume constau aceste limitări.

Fără a dezvolta măsurile adoptate (și pe care le cunuoașteți), facem sublinierea că acestea vizează preoponderent ingerințe în drepturi și libertăți privind circulația, învățătura, domiciliul, întrunirile.

Or, pornind chiar de la măsurile (eminamente similare) adoptate de celalate state ale lumii, în scopul prevenirii răspândirii infecției, și continuând cu analiza evoluției situației epidemiologice pe teritoriul României și creșterea masivă a numărului de persoane infectate cu virusul COVID-19, rezultă cu evidență că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic, ar avea efecte dezastruoase asupra dreptului la viață și sănătate, și asupra societății, în sens larg.

Cu alte cuvinte, instituirea stării de urgență, stabilirea posibilității de limitare a exercițiului unor drepturi (chiar recunoscute de Convenție) și implicit derogarea, temporară, pentru stare de urgență, de la Convenție,  sunt măsuri necesare, ce se impun pentru combaterea răspândirii COVID-19 și restabilirea ordinii sociale, rămânând necesare și proporționale, numai atât timp cât restrângerea exercițiului drepturilor nu va afecta substanța lor și  va urmări realizarea scopurilor legitime indicate.


[1] semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953.

[2] Chestiune materializată prin ordonanțele militare emise în baza Decretului.

[3] Alături de România, au notificat Secretariatul General al Curții, Republica Moldova, Armenia și Letonia. Nu au facut-o, cel puțin până la acest moment, Germania, Spania, Italia, Olanda, Marea Britanie.

[4] art. 4 alin. (4) din Decret: a) intensitatea transmiterii intracomunitare a COVID-19;b) frecvența apariției unor focare într-o zonă geografică;c) numărul de pacienți critici raportat la capacitatea sistemului sanitar;d) capacitatea și continuitatea asigurării serviciilor sociale și de utilități publice pentru populație;e) capacitatea autorităților publice de a menține și asigura măsuri de ordine și siguranță publică;f) măsurile instituite de alte state cu impact asupra populației sau situației economice a României;g) capacitatea de asigurare a măsurilor pentru punere în carantină;h) apariția altor situații de urgență.