1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE.
Contextul social actual este unul extraordinar, așa încât, pandemia provocată de coronavirusul COVID-19 și instituirea stării de urgență au produs efecte sociale și economice majore.
Totodată, măsurile adoptate de către autoritățile publice în vederea combaterii răspândirii virusului afectează în mod direct sau indirect diferite categorii de persoane fizice și/sau juridice, și implicit anumite raporturi profesionale și contractuale.
Astfel, părțile fie se confruntă cu imposibilitatea totală ori parțială de a-și executa obligațiile contractuale, fie se află într-o situație în care executarea obligațiilor devine oneroasă ori neconvenabilă.
În aceste condiții, unii debitori invocă forța majoră pentru a fi exonerați de executarea obligațiilor contractuale ori se prevalează de instituția impreviziunii.
Din start, arătăm că pandemia de COVID-19 și instituirea stării de urgență nu reprezintă, în mod automat și prin ele însele forță majoră ori impreviziune, cum de asemenea, survenirea unui caz de forță majoră nu exonerează, în mod automat pe debitor de la executarea obligațiilor contractuale.
2. FORȚA MAJORĂ.
2.1. CADRUL GENERAL – FORȚA MAJORĂ ÎN CODUL CIVIL.
Dreptul comun în materia forței majore este reprezentat de Codul Civil, care califică forța majoră drept cauză exoneratoare de răspundere.
Premergător, arătăm că potrivit art. 1350 Cod Civil orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu.
Conform dispozițiilor art. 1351 alin. (2) din Codul civil, forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil
Cu alte cuvinte, pentru a fi calificat drept forță majoră, un eveniment trebuie să întrunească, în mod cumulativ, următoarele caracteristici: exterioritate, imprevizibilitate, absoluta invincibilitate și inevitabilitate.
Astfel, evenimentul este exterior dacă s-a produs independent de voința și conduita debitorului. Dacă debitorul a contribuit sau a provocat producerea evenimentului, acesta va fi ținut să-și execute obligațiile contractuale.
Pe de altă parte, forța majoră poate să-l exonereze pe debitor de răspundere contractuală doar dacă acesta se află în imposibilitate obiectivă de a prevedea producerea evenimentului. Ca regulă generală, imprevizibilitatea evenimentului trebuie raportată la momentul încheierii contractului. Astfel, dacă părțile la momentul încheierii contractului puteau să prevadă posibilitatea producerii unui eveniment, niciuna dintre acestea nu va putea invoca forța majoră pentru a se libera de la executarea obligațiilor contractuale.
Din start, având în vedere contextul actual, arătăm că părțile care încheie raporturi juridice ulterior datei de 11.03.2020, dată la care Organizația Mondială a Sănătății, a declarat pandemia, nu vor putea invoca, ulterior, forța majoră, chiar în situația în care autoritățile publice adoptă măsuri pentru combaterea răspândirii virusului și care au ca efect împiedicarea ori îngreunarea uneia dintre aceste părți să-și execute obligațiile contractuale, întrucât evenimentul era deja produs la data încheierii raportului juridic respectiv.
Totodată, potrivit textului de lege redat, evenimentul trebuie să fie absolut invincibil (irezistibil) și inevitabil (insurmontabil). Aceste condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ. Prin urmare, dacă debitorul putea să se opună sau să evite efectele produse de forța majoră, însă nu a acționat în acest sens, atunci se va putea angaja răspunderea contractuală a acestuia.
Pentru a fi în prezența unui caz de forță majoră, condițiile de mai sus trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
Cu toate acestea, intervenirea unui caz de forță majoră nu exonerează în mod automat pe debitor de la îndatorirea de a-și executa obligațiile contractuale. Astfel cum vom arata mai jos, pentru exonerarea de la răspundere contractuală trebuie îndeplinite condiții suplimentare.
Potrivit art. 1634 Cod Civil, având denumirea marginală Imposibilitatea fortuită de executare, (1) Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora. (3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada imposibilității de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6) Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1634 Cod Civil rezultă că imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale trebuie să fie absolută și permanentă.
Astfel, debitorul trebuie să demonstreze că imposibilitatea de executare a obligației contractuale este absolută (totală) și perpetuă.
Dacă imposibilitatea este parțială, debitorul va fi ținut să-și execute obligația doar cu privire la partea care poate fi executată.
Pe de altă parte, dacă imposibilitatea de executare este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
În contextul actual, starea de urgență are, prin ea însăși, caracter temporar, fapt care poate atrage, în unele situații, suspendarea obligațiilor contractuale, iar nu stingerea acestora în baza forței majore.
De altfel, suspendarea executării obligației pare a fi o soluție care ar avantaja, în special, părțile care au încheiat contracte cu executare succesivă.
Totodată, dacă imposibilitatea de executare este temporară, creditorul va avea la dispoziție doua opțiuni, în sensul că, fie, poate suspenda propriile obligații, fie poate obține desființarea contractului; importanța obligației se stabilește conform prevederilor contractuale și voinței reale a părților la data încheierii contractului.
De asemenea, este necesar ca debitorul să nu-și fi asumat riscurile privind apariția unui caz de forță majoră.
În cazul în care părțile contractante au stabilit în cuprinsul contractului că survenirea unui caz de forță majoră nu liberează partea de la executarea obligației, atunci debitorul va fi ținut să-și execute obligațiile chiar și în condiții de forță majoră.
De asemenea, se impune ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere.
În acest sens, arătăm că potrivit dispozițiilor art. 1525 corob.cu art. 1351 alin. (4) Cod Civil, dacă debitorul a fost pus în întârziere pentru neexecutarea în termen a obligațiilor sale, acesta va suporta orice pierdere cauzată de forța majoră.
De la această regulă, art. 1634 alin. (2) Cod Civil stabilește o excepție, și anume situația în care debitorul pus în întârziere va fi liberat dacă demonstrează că creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore. Sarcina probei aparține debitorului.
Atragem atenția asupra faptului că dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare, așadar, este necesar ca obligația neexecutată să nu aibă ca obiect bunuri de gen.
Obligația neexecutată poate avea ca obiect orice prestație, însă în situația în care obiectul obligației este constituit din bunuri de gen, atunci debitorul nu va putea invoca forța majoră pentru a justifica neexecutarea obligațiilor contractuale.
Astfel, de plano, debitorul a cărui obligație are ca obiect bunuri de gen, nu poate invoca faptul că, din rațiuni de forță majoră, obligația sa a devenit obiectiv imposibilă și că ar trebui să fie efectiv liberat de executarea obligației întrucât genera non pereunt.
Cu alte cuvinte, având în vedere cele anterior prezentate, forța majoră va exonera pe debitor de răspundere contractuală doar dacă condițiile prevăzute de legiuitor sunt îndeplinite în mod cumulativ.
Totodată, mai arătăm că debitorul trebuie să notifice creditorul cu privire la evenimentul care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
În ceea ce privește efectele forței majore, arătăm că aceasta are ca efect stingerea obligațiilor imposibil de executat, debitorul neputând fi obligat nici la executarea acestora și nici la repararea prejudiciului cauzat creditorului.
Totuși, în ipoteza în care imposibilitatea de executare privește o obligație importantă, forța majoră produce ca efect încetarea contractului, exonerând totodată pe debitor de la orice răspundere contractuală.
În practică, pot exista situații în care creditorului care și-a executat obligațiile sale contractuale.
Într-o atare situație, legiuitorul îi oferă creditorului o serie de remedii pentru a-și recupera sau, după caz, minimiza pierderile.
În acest sens, arătăm că potrivit art. 1321 Cod civil, una dintre cauzele de încetare a contractului este imposibilitatea fortuită de executare a acestuia.
Deopotrivă, art. 1322 Cod Civil, reglementând efectele încetării contractului, prevede expres că la încetarea acestuia părțile sunt liberate de obligațiile sale, ele putând fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului.
În același sens, art. 1635 alin. (1) Cod Civil stabilește că restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut să înapoieze bunurile în temeiul unui act juridic ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră.
Prin urmare, creditorul are posibilitatea de a solicita de la debitor restituirea prestațiilor efectuate în baza contractului.
2.2. FORȚA MAJORĂ ÎN CONTEXTUL SOCIAL ȘI LEGISLATIV ACTUAL – O.U.G. NR. 29/2020.
La data de 21 martie 2020, a intrat în vigoare OUG nr. 29/2020[1] care reglementează o serie de măsuri economice menite să protejeze activitatea desfășurată de întreprinderile mici și mijlocii care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada actualei stări de urgență.
Conform art. X din OUG nr. 29/2020, (1) Pe durata stării de urgență, întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și care dețin certificatul de situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, beneficiază de amânarea la plată pentru serviciile de utilități – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și de amânarea la plată a chiriei pentru imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare. (2) Prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1), încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1), poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență. (3) Se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă. Caracterul imprevizibil se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat. Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.
Astfel cum rezultă din textul de lege anterior redat, se acordă IMM-urilor facilitatea constând în amânarea la plată pentru serviciile de utilități și a chiriei pentru imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare, dacă și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente si dacă dețin certificatul de situație de urgență.
Cu alte cuvinte, textul are în vedere două tipuri de contracte, respectiv cele pentru serviciile de utilități și cele de locațiune pentru imobilele cu destinație de sediu social și de sedii secundare.
Dincolo de aceste aspecte, asupra cărora vom reveni într-un material ulterior, indicăm cea de-a doua facilitate prevăzută de art. X alin. (2) din OUG 29/2020.
Potrivit acestui text de lege, prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele pentru serviciile de utilități și cele de locațiune pentru imobilele cu destinație de sediu social și de sedii secundare, încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii, poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență.
Cu alte cuvinte, pot invoca forța majoră, IMM-urile care îndeplinesc cumulativ cele două condiții (și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente si dețin certificatul de situație de urgență), pentru contractele în derulare la momentul instituirii stării de urgență, cu excepțiacontractelor de locațiune având ca obiect imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare și a contractelor pentru serviciile de utilități.
Așadar, în condițiile anterior prezentate, forța majoră poate fi invocată de IMM-uri împotriva contractelor în derulare, în scopul suspendării sau încetării propriilor lor obligații din respectivele contracte, atunci când obligațiile nu privesc, desigur, bunuri de gen.
Art. X alin. (2) din OUG nr. 29/2020 condiționează invocarea forței majore de parcurgerea unei proceduri prealabile, în condițiile impreviziunii.
Astfel, IMM-urile pot invoca imposibilitatea fortuită de executare ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră doar dacă fac dovada că au încercat, în prealabil, renegocierea contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora.
Din interpretarea textului de lege redat, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca forța majoră să poată fi invocată de IMM-uri ca ultim resort, după ce în prealabil s-a încercat modificarea, adaptarea contractelor în vederea reechilibrării prestațiilor, potrivit regulilor din materia impreviziunii.
În esență, art. X alin. (2) din OUG nr. 29/2020 stabilește un mecanism hibrid, în care normele din materia imposibilității de executare a contractului (caz în care obligația este imposibil a mai fi executată ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră) se completează cu normeledin materia impreviziunii (caz în care părțile sunt ținute să își execute obligațiile în continuare, chiar dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă), cu toate că cele două instituții se fundamentează pe rațiuni diferite și au finalitate diferită.
Astfel, în timp ce în cazul forței majore, debitorul urmărește să fie exonerat de răspundere pentru imposibilitate de executare a obligației, în cazul impreviziunii, debitorul urmărește o renegociere a contractului, astfel încât pierderile să fie suportate în mod echitabil de ambele părți.
Elementul comun al celor două instituții este premisa producerii unui eveniment imprevizibil, de natură să perturbe echilibrul contractual, însă scopul urmărit diferă.
Din interpretarea textului de lege indicat, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a îndruma IMM-urile ca, în prealabil, să inițieze negocieri cu partenerii lor contractuali, în vederea adaptării rezonabile și echitabile a contractelor aflate în curs, potrivit regulilor din materia impreviziunii, în așa fel încât contractele să poată fi executate în continuare.
În continuare, arătăm că art. X alin. 3 din O.U.G. nr. 29/2020 reglementează o prezumție de forță majoră.
Astfel, se prezumă a constitui caz de forță majoră, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă, la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență.
Prin instituirea acestei prezumții de forță majoră, legiuitorul a urmărit să acorde IMM-urilor un beneficiu suplimentar.
Prezumția este, însă, una relativă, și ca atare, poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă.
Totodată, aratăm că în ceea ce privește caracterul imprevizibil al evenimentului, acesta se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat.
Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.
Astfel, dacă măsurile în sine nu sunt considerate imprevizibile, nici efectele acestor măsuri nu pot fi considerate imprevizibile. Prin urmare, nici afectarea activității nu este considerată imprevizibilă, pentru că este rezultatul unei măsuri previzibile, ceea ce conduce la dificultăți în ceea ce privește aplicarea și eficacitatea acestei prezumții.
În mod evident, invocarea forței majore de către IMM-uri, în condițiile art. X alin. (2) și (3) din OUG nr. 29/2020, nu îi obligă pe partenerii lor contractuali să și accepte o astfel de conduită, aceștia având posibilitatea de a contesta intervenția și eficacitatea forței majore.
În același sens, mai arătăm că prezumția de forță majoră poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Deopotrivă, subliniem că art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020 stabilește imperativ că inclusiv prezumția de forță majoră pe care o oferă un certificat pentru situație de urgență poate fi răsturnată cu orice mijloc de probă.
Art. X alin. 3 din OUG nr. 29/2020 are în vedere, ca premisă pentru posibilitatea invocării prezumției de forță majoră, noțiunea de afectare a activității agentului economic ca urmare a activității autorităților.
Din această perspectivă, observând Ordinul nr. 791/2020 și Ordinul nr. 822/2020, care reglementeaza condițiile și procedurile de emitere a certificatului de situație de urgență, și văzând cele două tipuri de certificate ce pot fi obținute (tip I – albastru, respectiv tip II – galben), rezultă că de măsurile adoptate prin OUG nr. 30/2020 beneficiază atât deținătorii de certificate albastre, cât și deținătorii de certificate galbene.
În atare situație, simpla scădere a veniturilor IMM, în condițiile în care agentul economic are posibilitatea de a-și desfășura în continuare activitatea, nu poate justifica o prezumție de forță majoră.
3. IMPREVIZIUNEA.
Este de principiu că un contract valabil încheiat între părți are putere de lege între părțile contractante.
Conform art. 1271 alin.1 Cod Civil, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.
Deopotrivă, potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Totuși, dispozițiile anterior redate sunt aplicabile numai dacă schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc; debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.
Problema care se ridică în contextul actual, este dacă, starea de urgență și pandemia de COVID-19 pot conduce la incidența impreviziunii în raporturile dintre părți.
Analizând prevederile legale indicate, ne aflăm în fața unei situații de impreviziune, atunci când când vorbim despre schimbări excepționale a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului și care conduc la o executare excesiv de oneroasă a obligațiilor uneia dintre părți, în raport de obligațiile celeilalte părți.
Așadar, impreviziunea subsumează situații în care executarea contractului de către una dintre părți devine excesiv de oneroasă, în raport de momentul negocierii convenției, onerozitate determinată de o schimbare excepțională a împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului, care face vădit injustă obligarea debitorului la executarea contractului.
Cu alte cuvinte, impreviziunea reprezintă o manifestare a echității în materie contractuală, presupunând distribuirea între părți a pierderilor și beneficiilor.
Pandemia, starea de urgență și măsurile adoptate de către autorități în temeiul Decretului nr. 195/2020, a Decretului nr. 240/2020 și a celorlalte acte normative emise în baza acestuia, afectează și au repercusiuni asupra tuturor operatorilor economici și asupra societății, în general, astfel că este discutabil, de la caz la caz, dacă poate fi vorba despre caracterul excesiv al obligațiilor (numai) uneia dintre, în raport cu obligațiile celorlalte părți.
Mai arătăm că impreviziunea trebuie privită prin prisma împrejurărilor subiective, concrete, care au stat la baza încheierii contractului, fiind instrinsecă raporturilor contractuale.
Instituția impreviziunii vizează echitatea, iar modalitatea în care aceasta va fi interpretată este, așa cum am arătat, intrinsec dependentă de circumstanțele concrete ale contractului, inclusiv de negocierile purtate între părți la momentul contractării, de voința lor reală în ce privește mobilul contractării și de obiectul material al contractului.
Astfel, trebuie analizat in concreto echilibrul/dezechilibru contractual și ce presupune caracterul excesiv de oneros al obligației.
Așa cum am arătat în cele precedente, atunci când invocă forța majoră, debitorul urmărește să fie exonerat de răspundere pentru imposibilitate de executare a obligației; pe de altă parte, când se prevalează de impreviziune, debitorul urmărește o renegociere a contractului, astfel încât pierderile să fie suportate în mod echitabil de ambele părți.
Elementul comun al celor două instituții este premisa producerii unui eveniment imprevizibil, de natură să perturbe echilibrul contractual.
Totuși, având în vedere întreaga analiză făcută în cele precedente, rezultă că pandemia de COVID-19 și starea de urgență nu pot fi calificate, in abstracto și de plano, nici situații de forță majoră, nici împrejurări de impreviziune, aceste aspecte urmând a fi analizate, în concret, funcție de împrejurile de fapt și specifice fiecărui raport juridic.
În ceea ce ne privește, mai arătăm că, făcând o analiză reală și înțeleaptă a contextului social și economic determinat de pandemia de COVID-19 și de starea de urgență, dincolo de instituțiile de drept anterior analizate, apreciem că negocierea, adaptarea, modificarea temporară, a condițiilor contractuale, apare a fi o soluție viabilă și matură, atât timp cât asigură respectarea legii, a echității, a onestității și loialității în raporturile contractuale.
[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 230 din 21 martie 2020.